Meditaţie bebukanică

Kiki meditează în termeni dezarmant de maturi: "Să fii deştept nu înseamnă să ştii multe lucruri, înseamnă să ai grijă de tine". Mirată de panseu, mama o întreabă: "De unde ştii asta?". "Mi-am dat eu seama," vine răspunsul.

Exhibiţionism angelic

Kiki, chinuită de inspiraţie picturală, îşi alege subiectul desenului din această seară: "O să fac nişte îngeri în puţa goală în faţa publicului". Ea nu omite detaliul semnificativ: "Îngerii sunt orbi, oamenii din sală sunt şi ei orbi". Copilul pare a găzdui doi kilometri de creativitate postmodernă, de vreme ce nu ia în seamă convenţia potrivit căreia indivizii înaripaţi sunt asexuaţi.

Kiki faţă cu estetica vidului

Cu ajutorul unor bucăţi de lemn, Kiki construieşte castelul unei vrăjitoare (botezată de ea Manamonia), însă, pentru că nu mai are piese, ea pur şi simplu plasează un dreptunghi la mare distanţă de restul construcţiei şi emite următorul panseu: "Castelul vrăjitoarei Manamonia e atât de mare, încât ajunge într-o lume în care nu mai e nimic".

Read Hard

Kiki stă pe podea, lecturând, i.e. inventând fabula pe măsură ce parcurge paginile încărcate de imagini. După vreo oră, se ridică şi, mirată de faptul că a amorţit, se destăinuie: "Tataie, am o problemă. Mă doare fundul de la atâta citit!".

Aşchia nu sare departe de trunchi

Cei care-l cunosc pe Abu din gimnaziu şi, încă mai pregnant, din liceu ştiu că omul nostru era un antitalent sportiv. Prin clasa a zecea, un nefericit profesor i-a arătat o capră peste care trebuia executat un salt şi un cal peste care trebuia efectuată o rostogolire, o mişcare în succesiunea celeilalte. Abu a dat metaliceşte din pleată, i-a arătat cadavrului didactic tâmpla şi a ieşit cu demnitate aulică din sala de gimnastică. Lasă că şi mama era o catastrofă similară: mişcările ei nu puteau fi înregistrate decât dacă observatorul îşi stabilea repere clare în spaţiu. Iată că destinului îi place să repete, ca un latinist prăfuit, situaţiile: priviţi cu cât sictir tratează Kiki exerciţiile de educaţie fizică de la grădiniţă.

Te fac şerif

În scurta, dar intensa perioadă de golăneală a lui Abu (care s-a întins pe aproximativ cinci ani), una dintre cele mai prizate farse era aceea a şerifului. Tehnica, învăţată de la vagabonzii mai mari, consta în umilirea adversarului prin brusca tragere în jos a nădragilor acestuia. Într-o pasă proustiană, Abu o întreabă pe BB: "Vrei să te fac şerif?". "Ce-i aia?", vine întrebarea circumspectă. "Adică să-ţi dau pantalonii jos". Kiki este revoltată şi începe să gesticuleze cu mâna, ca Ion Iliescu în zilele bune: "Abu, ai văzut-o tu pe buni în fundul gol? Ai văzut-o pe mamaie Rodica în fundul gol? Pe tataie Bastu? Pe tataie Vasile? Nimeni nu umblă cu fundul gol", conchide ea filosofic. Apoi, reflectând suplimentar, Bebukanul întreabă: "De ce nu te faci pe tine şerif?".

Quand on a quatre ans

Kiki stă atârnată de o balustradă înaltă şi, cum nu suportă discreţia eroismului, se grăbeşte s-o strige pe mama, care se miră că BB reuşeşte o asemenea acrobaţie. Bebukanul exultă: „Păi sigur, numai copiii de patru ani pot!”

Îndrăgostire să fie, dar s-o ştim şi noi!

În această dimineaţă, Bebukanul suprinde o scenă de amor între mama şi Abu (apăsaţi degeaba ambreiajul, că nu schimbăm viteza: este vorba despre un simplu sărut). Kiki, exasperată: ”Of, nu vă mai îndrăgostiţi atât!”.

Ocupaţiunea manuală

BB este întrebată de genitori ce vrea să se facă atunci când va creşte mare (problema este, oricum, formulată insidios-imbecil): "Vrei să scrii cărţi, ca Abu?". Urmează un răspuns nasol pentru feministele militante (l-aş cenzura, dar amicus Plato...): "Nu, că nu sunt băiat". To add insult to injury: "Eu vreau să fac mâncare. Gata, mi-am ales". Precum transpare şi din această fotografie, spiritul practic triumfă o dată în plus.

Chelario

La solicitarea unui public din ce în ce mai larg şi mai nerăbdător, se reiau postările pe cocoban. Aşadar, pentru încălzire: vă mai amintiţi celebrul joc "mima"? Vrând s-o iniţieze în tainele dibăciei histrionice, o bună prietenă îi înfăţişa lui BB pe muteşte ceea ce credea ea că e profesorul tipic: cu ochelari, cu o mină severă, cu cartea în mână... Kiki, plictisită: "Ăsta e Abu"...

Einstürzende Neubauten

Astăzi, în jurul prânzului, Abu o surprinde pe Kiki în plină activitate arhitectonică. Deodată, sfidând fragilul echilibru infantil, cuburile multicolore se prăbuşesc, iar BB oftează filosofic: "Eh, castelul ăsta e un dezastru".

Natura operei de artă

Ca orice artist proiectat de eşapamentul expresionismului abstract, Kiki este fidelă principiilor non-figurative ale unor Pollock sau de Kooning. Astfel, aşezată la masa de lucru, ea colorează cu febrilitate ceva în roşu şi verde. Mama ei, tributară unui model de reprezentare mimetic, consumat încă din romantism, o întreabă: "Faci un câmp cu maci?". BB nu-şi poate stăpâni dispreţul estetic: "Nu, un pantof, bineînţeles".

Despre prostie

Poveştile sunt, în general, străbătute de fiori falocratici: aproape toate personajele care comit imbecilităţi flagrante sunt prinţese, ţărănci, frumoase, urâte, înalte, scunde, brunete, blonde, având în comun însă un lucru indelebil - genul feminin. Bărbaţii din basme comit greşeli fie din slabă inspiraţie, fie din slabă informare, pe când damele devin, invariabil şi inevitabil, victimele unei needulcorate prostii. Prizoniera unui astfel de mod de gândire antifeminist este şi BB. Auzind că Albă-ca-Zăpada este consiliată de pitici (obervaţi, din nou, că recipientele sacrei înţelepciuni pot lua până şi chipul celor mai puţin ofertante personaje, piticii, atâta vreme cât este vorba despre masculi) să nu deschidă, în absenţa lor, nimănui uşa, Kiki anticipează urmarea. Desigur, fecioara silvană renunţă la orice precauţie şi cade cu graţie în capcana întinsă de vrăjitoare. Bebukanul cade pe gânduri: "Zăpada era cam prostucă".

Acta est fabula

Atât mama, cât şi Abu au fost nişte performeri ridicoli. În copilărie, amândoi recitau tâmpenii: una cu voluptatea empatiei (la Toma Alimoş, de pildă, se vărsau lacrimi mai abitir decât la un show Verona Feldbusch), celălalt cu penibilul inadecvării (omul râdea când nu trebuie, aspect care, graţie unei societăţi care nu înţelege nici măcar incongruenţele actanţiale, l-a propulsat rapid în galeria detaşaţilor inaccesibili). Bebukanul însă are demnitatea de a respinge teza potrivit căreia (Shakespeare dixit) lumea este o scenă gigantică, pe care fiecare este chemat să-şi joace rolul. Kiki, se pare, a luat în serios titlul piesei din care mi-am permis să parafrazez replica lui Jaques, As You Like It, şi a preferat să fie maşinistă, plasatoare, costumieră, în fine, orice altceva, numai actriţă nu. Doar aşa se poate explica mirarea care se întipăreşte pe faţa lui BB atunci când ea aude, din partea genitorilor, solicitări dintre cele mai prosteşti: "Recită, te rog, Mioriţa". Noi însă, cei mulţi, trebuie să ne asumăm cu umilinţă statutul care ne-a consacrat: eu voi continua să însăilez propoziţii lipsite de umor, iar dumneavoastră veţi continua să vă prefaceţi amuzaţi.

Jocuri

Ca orice copil crescut spre zenitul perioadei comuniste (degringolada din 1989 a survenit în timpul gimnaziului), Abu are nostalgii ludice. Pe lângă instructivele jocuri de echipă (Castel, Raţele şi vânătorii, Ţările, Vampirii, WC), el cultiva, cu pricepere inconstantă, jocuri individuale (Pişcariciul, Praştia, Trasul cu tuburi Bergman, aka Tubermane). Cel mai tare joc era însă Nu te supăra, frate. Aşa se face că, descoperindu-l într-un supermarket, genitorul nu ezită să-l cumpere, fie şi numai pentru a-şi converti Bebukanul la aruncatul de zaruri. BB se dovedeşte însă mai interesată de răsturnarea pionilor decât de mutarea lor.

Im Westen nichts Neues

Una dintre cele mai grele bătălii de pe frontul de vest (să admitem, din raţiuni de geometrie a corespondenţelor, că dormitorul lui BB este orientat în această direcţie) se consumă la golirea băşicii udului, pentru a-l cita pe maestrul Rabelais. Concret, Bebukanul refuză să se aşeze pe oliţă înainte de culcare. Abu, în criză de idei şi într-o criză mai mare de timp, recurge la un argument cretin: "Kiki, dacă faci pipi, te culci cu mama, dacă nu, cu Abu". BB, mânată de impulsul devastator al încăpăţânării cu care zodia a înzestrat-o cu generozitate, alege a treia posibilitate: "Mă culc cu cărţile".

Kiki, nu fi bărbată!

Dumneavoastră, sărmani odontofobi, i.e. (ca să nu mai căutaţi aiurea prin dicţionar) înfricoşaţi de nenea dentistul, nu puteţi înţelege voluptatea spălării pe dinţi. Mă rog, cazurile patologice, dornice de a evita cu orice preţ întâlnirile cu monstrul înveşmântat în alb, îşi perie dantura mai abitir decât bat mătănii cei înspăimântaţi de flăcările iadului. Dar să nu divagăm. Singura persoană îndrăgostită de igiena orală pe care o cunosc se numeşte Kiki şi are trei ani. Într-unul dintre desele ei accese de curăţenie, BB îşi pune în cap să se spele cu pasta de dinţi a lui Abu (mama, prevenitoare şi frecventatoare de plafar, i-a deschis accesul doar la bicarbonatul de sodiu). I se replică, delicat, că substanţa din tubul cu pricina este rezervată bărbaţilor. Bebukanul se întreabă: "Eu sunt bărbată?".

Cine?

La Buni, Kiki se joacă de zor cu un cărucior, pe care-l împinge cu duioşie infantilă şi cu care nu ezită să intre în dialog: "De ce fugi, cărucior nărăvaş, tu nu eşti obosit?". Şi, cum BB trăieşte, ca noi toţi, într-o eră a autoreferenţialităţii, în care subiectul se apleacă obsesiv asupra lui însuşi, ea nu-şi poate reţine injecţiile reflexive: "Cine a mai văzut copil de trei ani să se joace aşa?".

N.B. (se adresează celor lipsiţi de imaginaţie vizuală) Poza e mai veche, dar căruciorul e acelaşi.

Tuns

Ce poate fi mai enervant decât să te tundă părinţii? Ca individ trecut, în diverse etape din viaţa infantilă, fie prin experienţa directă şi traumatizantă a tăierii părului, fie prin cea difuză, dar nu mai puţin torturantă, a ameninţării cu proba frizeriei, vă pot spune că ştirbirea coroanei de keratină moartă ocupă locul întâi pe lista acţiunilor care merită amânate indefinit. Zilele trecute însă, Bebukanul a îmbrăţişat cu admirabil curaj un punct de vedere opus. Excedaţi de rezistenţa obstinată a lui Kiki faţă de orice tentativă de pieptănare, genitorii au recurs la un subterfugiu persuasiv: au ameninţat-o că, dacă nu se lasă periată, va descoperi că nu-i mai creşte părul. BB nu s-a lăsat intimidată: "Vreau să nu-mi mai crească părul".

N.B. Fotografia înfăţişează un breton cu care s-ar fi mândrit şi bătrânul stilist Zyriab, inventatorul acestei frizuri.

Meditaţii muncitoreşti

Precum visau, în prelungirea unei dialectici hegeliene, Marx şi Engels, BB întrupează concordia ţesută între proletar şi filosof. Astfel, pe când mâinile sale harnice freacă podeaua murdară, încercând să imite sârguinciosul joc al palmelor materne, Kiki afirmă: "Eu şterg pe jos cu soluţie, mama mătură, numai Abu e cu cărţile lui, n-are treabă cu noi". Trebuie să luăm, cu toţii, atitudine faţă de suficienţa intelectuală de extracţie mic-burgheză.