Dezvăluiri limitate anatomic

Kiki îşi expune, filosofic, preferinţele, numărând pe degetele de la mâna dreaptă, ca un gospodar chibzuit: "Mie îmi plac babele, monştrii, vampirii, zombie, dulciurile...". (Dacă vă miraţi ce caută bietele bătrâne în galeria ororilor, aflaţi că Bebukanul se referă la tiparul Vrăjitoarei din basme.) Mama intervine: "Dar cărţile nu-ţi plac?". BB răspunde: "Ba da, dar nu mai am deget".

XXX

Avertisment preliminar: pudibonzii, cititorii lui Samuel Richardson şi fetele bătrâne să nu citească în continuare.

Povestea noastră începe aşa: aseară, înainte de culcare, BB începe să doboare, meticulos, cărţile din bibliotecă (se concentrează asupra rafturilor adăpostind literatura germană). Pe când mama contemplă, îngrozită, dezastrul, Bebukanul arborează un zâmbet larg şi gentil: "Îţi va lua o zi întreagă să le pui la loc, nu-i aşa?". Totuşi, miloasă din fire, Kiki decide, în această dimineaţă, să rearanjeze ea însăşi volumele. Pe nepusă masă, ridicând lucrarea din fotografie (un roman de Thomas Brussig, care face obiectul următorului studiu al lui "mama ta"), BB anunţă: "Uite, mama, o carte despre puţe".

P.S. Investigaţiile de ultimă oră demonstrează că sursa răului rezidă în albumele de artă pe care Kiki le parcurge atent. Asaltată de întrebări indiscrete, buni s-a văzut nevoită să explice natura protuberanţelor vizibile la David al lui Michelangelo. Platon avea dreptate: arta trebuie controlată, iar artiştii - fugăriţi cu băţul.

Ocupaţiunea manuală

BB este întrebată de genitori ce vrea să se facă atunci când va creşte mare (problema este, oricum, formulată insidios-imbecil): "Vrei să scrii cărţi, ca Abu?". Urmează un răspuns nasol pentru feministele militante (l-aş cenzura, dar amicus Plato...): "Nu, că nu sunt băiat". To add insult to injury: "Eu vreau să fac mâncare. Gata, mi-am ales". Precum transpare şi din această fotografie, spiritul practic triumfă o dată în plus.

Salvarea vine de la blog

Aproape că nu trece zi în care BB să nu dea o dumă blogărabilă. Astăzi, de pildă, la masă, ea are o replică scurtă, dar miezoasă, care îi face pe mama şi pe Abu să se tăvălească pe jos de râs (sincer, nu vreau să vă frustrez aiurea, dar chiar nu-mi amintesc fraza). După ce hohotele se ostoiesc, Kiki întreabă calm: "Ce-am mai zis? De ce râdeţi?". "Ai zis ceva tare", vine răspunsul genitorilor. "Să punem pe blog atunci", propune Bebukanul.

Copil vs. vampir

Doamnelor şi domnilor, Kiki vă prezintă unul dintre primele sale studii în acuarelă, intitulat "Vampir în iarbă". În rezumatul artistului, intriga este următoarea: un copil care se joacă în iarbă este atacat de un vampir însetat de sânge. La întrebarea legitim-profană a genitorilor, "bine, dar unde este copilul?", Bebukanul oferă un răspuns prompt: "copilul e sub pământ; s-a ascuns acolo". Cunoscând pasiunea lui Abu pentru horror, putem intui de pe acum o admirabilă continuitate în familie.

Care eşti, mă?

Ultima butadă bebukanică este un subtil amestec de gramatică biblică evident coruptă (cel puţin în traducerea românească, Dumnezeu se cam poticneşte atunci când afirmă, cu intenţia manifestă de a-l da pe spate pe Moise, "Eu sunt cel care sunt", în loc de "Eu sunt cel care este") şi de puseu vanghelian (cf. delicioasa parodie Divertis "E Marean care e"). Să-i dăm cuvântul lui Kiki: "Eu sunt domnişoara care sunt".

Inscrutabilă

Natura omului naturii (nu m-am putut abţine de la un facil şi, desigur, cretin joc de cuvinte) poate fi pricepută doar cu mare greutate. Sau deloc. Cel puţin asta crede BB atunci când ne declară nonşalant că "nu poţi ca s-o înţelegi pe Kiki". Da, ştiu, şi pe mine mă enervează construcţia finalelor cu conjuncţie compusă, dar Bebukanul este neînduplecat. Ca s-o citez din nou, în alt context (implicând refuzul de a se spăla cu un săpun pe al cărui miros îl găsea neplăcut): "nu poţi ca s-o obligi pe Kiki".