Haideţi să ne prefacem că Bebukanului îi place mâncarea chinezească. Pornind de la această premisă, vi se va părea perfect normal ca rândurile de mai jos să fie consacrate unei escapade culinare. Oricum, pe BB a plictisit-o cumplit redactarea postării, atfel încât tot ceea ce vă pot oferi astăzi, în materie de imagine, este profilul unui dezertor, ascuns după un scaun. Sper să am mai mult succes cu dumneavoastră. Aşadar, ţineţi-vă bine saliva în gură (s-ar putea să fiţi, totuşi, nevoiţi să mă scuipaţi la final), că-i dăm drumul...
Cu o săptămână în urmă, zeii mă aduceau într-un sat gigantic, botezat, cu maxima clemenţă a locuitorilor săi, capitală a României. Bunul meu prieten J. (pe a cărui supărare mocnită va trebui s-o înfrunt fie şi pentru că i-am menţionat iniţiala) a avut ideea să mergem la un restaurant chinezesc. Zis şi făcut. Paşii însăndălaţi ne poartă spre Qian Bao, un mic local din Dristor. Evident, modul în care este decorat interiorul are tot atâtea puncte de convergenţă cu restaurantele din China precum are Pastel chinez al lui Alecsandri cu poezia lui Li Bai. Dacă aveţi însă acea tărie de caracter specifică românului, care i-a permis acestuia să se împace cu valurile succesive de populaţii alogene, veţi ignora semnalele subtile pe care vi le dă acea energie misterioasă pe care preferăm s-o numim „al şaselea simţ” şi vă veţi lăsa conduşi la o masă. Aici, apare prima surpriză plăcută: meniul este stufos ca o pădure de bambus şi tot atât de ademenitor. Nu am un palat suficient de rafinat ca să vă pot spune în care dintre cele cinci regiuni gastronomice (Pekin, Szechwan, Chekiang-Kiangsu, Pukien şi Kwantung) se înscrie flerul bucătarului anonim, însă ceea ce vă pot spune cu siguranţă este că bucatele sunt bune. Nu extraordinare (prima stea Michelin îi va ocoli pe proprietari precum cometa Halley ocoleşte Pământul), nici măcar foarte bune, ci bune. Poate că, dacă aş fi avut nenorocul să mă nasc în China imperială şi să mă număr printre acei nobili despre care Confucius scria că refuzau să guste mâncarea care nu era gătită în anotimpul potrivit, nu m-aş fi atins de fâşiile de carne de porc cu sos picant sau de puiul cu ciuperci şi cu legume. Fiind însă un biet bugetar, foamea, lipsa de pretenţii şi politeţea prost înţeleasă m-au făcut nu numai să termin ce aveam în farfurie, ci şi să-i şi mulţumesc, într-un insondabil accces de efuziune, ospătăriţei. Pe malurile Dâmboviţei, am constatat cu satisfacţie, clasicii „chitai la valiză” s-au metamorfozat în „mandarini-proprietari de restaurant”...
Calificativ: 5 stele din 10.
