Când erau mici, Abu şi fratele său, Luci, organizau tot felul de jocuri. Acestea erau nevinovate în ochii puerili, însă de-a dreptul terifiante în ochii adulţilor (mă rog, din fericire, pe ultimii îi ferea de apoplexie slaba circulaţie a informaţiilor). Unul dintre cele mai atrăgătoare scenarii ludice viza împărţirea borăcimii în două tabere (hai, frecaţi-vă mâinile, că nu degeaba aţi citit Lord of the Flies), care urmau să se confrunte în setting-ul puţin promiţător al unui garaj delabrat. Primul grup se furişa pe acoperişul firav, încercând, de acolo, să arunce cât mai mult nisip la sol. Nu vă temeţi, nu m-am ramolit în asemenea măsură, încât să uit că exista şi o echipă secundă, care, din pricină că universul nostru a fost şi este bântuit de spectrul terţului exclus, nu se putea plasa decât jos. Tocmai aici, de fapt, se găseşte misterul: de ce acceptau oare membrii ultimului grup această poziţie care le permitea, graţie frumoasei legi a gravitaţiei, să încaseze nu numai cantitatea de praf dislocată de adversari, ci şi mare parte din propria muniţie, îndreptată, cu toată hărnicia, spre partea de sus a şandramalei? Acest mic episod anamnetic mi-a fost declanşat de fotografia alăturată a lui Kiki; nu vă va fi greu să intuiţi din ce echipă ar fi făcut ea parte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu