Acta est fabula

Atât mama, cât şi Abu au fost nişte performeri ridicoli. În copilărie, amândoi recitau tâmpenii: una cu voluptatea empatiei (la Toma Alimoş, de pildă, se vărsau lacrimi mai abitir decât la un show Verona Feldbusch), celălalt cu penibilul inadecvării (omul râdea când nu trebuie, aspect care, graţie unei societăţi care nu înţelege nici măcar incongruenţele actanţiale, l-a propulsat rapid în galeria detaşaţilor inaccesibili). Bebukanul însă are demnitatea de a respinge teza potrivit căreia (Shakespeare dixit) lumea este o scenă gigantică, pe care fiecare este chemat să-şi joace rolul. Kiki, se pare, a luat în serios titlul piesei din care mi-am permis să parafrazez replica lui Jaques, As You Like It, şi a preferat să fie maşinistă, plasatoare, costumieră, în fine, orice altceva, numai actriţă nu. Doar aşa se poate explica mirarea care se întipăreşte pe faţa lui BB atunci când ea aude, din partea genitorilor, solicitări dintre cele mai prosteşti: "Recită, te rog, Mioriţa". Noi însă, cei mulţi, trebuie să ne asumăm cu umilinţă statutul care ne-a consacrat: eu voi continua să însăilez propoziţii lipsite de umor, iar dumneavoastră veţi continua să vă prefaceţi amuzaţi.